Complicat e să descriu ce anume simt. Nu pot nici chiar acum să-mi înşir gîndurile într-o linie uşor percepută şi clară. Mă preocupă multe reflecţii, ba şi mai mult, ele mă deranjează, doresc să scap de ele dar nu pot. Cît de mult vreau să mă simt liberă, însă imposibil, mă enervez pe mine însumi şi o i-au iarăşi de la capăt.O stupidă ciclitate. Ironia sorţii, glumă de gust prost. Obosită să port măşti diferite am recules din memorie cele mai fine şi sentimentale momente alături de tine. Cu caracter concesiv, malefic dar uneori contradictorii şi duplicitare. M-am încurcat în propriile cugetări, sunt confuză, de parcă în urma uraganului Katrina, care a produs teroare, numai că de data aceasta este scurmat lăuntricul meu. Am simţit şi resimţit în mine sute de stări şi emoţii de la inutilitate-la furie, de la mînie-la regret, de la ură-la împăcare.Nimic personal, eu prea mult ma interiorizez. Ce să fac? Mereu m-au atras tragediile, dar identificîndu-mă cu ele mă simt de parcă pierdută, păi în asta şi constă farmecul lor să te simţi pierdut în suferinţe şi regăsit în adîncimea sufletului,care la suprafaţă pare a fi dezumanizat. N-am încotro, judec şi eu cu acea cugetarea rece de care sunt supusă. Acţionez cu aceeaşi îndiferenţă, cel puţin astfel pare, cu care sunt tratată la moment. Transcendînd în timp şi spaţiu, în obscuritatea propriei sorţi rămîn a fi, într-o oarecare măsură, mutilată psihologic....Cui ce-i pasă ce simt eu?
P.S.:Simplu joc al cuvintelor, pentru unii lipsit de sens şi înţeles, paradigmă asociativă concepută anume din cugetarea asupra acelui factor declanşant, care la urma nici că îşi va da seama.
